Sadly good-byes, welcome new life...

De azi încep scrierea retroactivă a câtorva evenimente importante petrecute sau trăite în viața mea, de la ultima postare până în prezent. Luna iulie o rezum doar prin faptul că a fost, conform așteptărilor, cea mai nebună lună din an, până în prezent, întrucât întoarcerea „fratelui” rătăcitor din Anglia, unul dintre cei mai buni prieteni Adi Așil, a coroborat cu debutul unei noi etape din viața mea.

Pe ritmurile unor superbe acorduri de pian ale lui Franz Schubert (mulțumesc Iuliana) voi începe scurte relatări privind debutul vieții mele din diaspora.

6 august 2011. Ultima noapte de România. Aici am închis un capitol al vieții mele. Ceea ce părea o glumă în decembrie 2010, astăzi devine realitate. Îmi părăsesc cuibul spre a-mi înfăptui unele vise ce aici (Galațiul, România sunt încă „aici” până la ora 17) cer sacrificii uriașe și nu le-am putut realiza acasă. Regrete pe deoparte, bucurii și speranțe pe de alta, m-au însoțit în două mașini spre gară. Tristețea, emoțiile, lacrimile îmi sunt parteneri de voiaj în această călătorie ce, din păcate, vreau să fie cât mai lungă. Conduc. E ultima oară când conduc mașina familiei, acest Matiz din 2004, pe care l-am condus de sute de ori, azi îi spun și lui „bun rămas”. În cealaltă mașină, alți doi prieteni buni, Cristi și Așil asigură trecerea acestui imens hotar mai lină. Nu mai contenesc cu vorba, încerc să vorbesc cu ai mei despre alte lucruri decât bagaje, ce voi face în Londra sau, și mai adânc, când mă voi întoarce. Un drum pe care-l voiam interminabil, s-a sfârșit foarte repede la ora 6 dimineața... drumul spre gară. Avem tren la 7, dar în sufletul meu mă rog să fie 10 metri de zăpadă, cabluri rupte de potop și apocalipsa în Bărăgan pentru a mai rămâne puțin. Însă realist gândind, luam situația cu bărbăție în față, îmi acceptam deciziile cu respect, onoare și responsabilitate. E alegerea mea până la urmă. Coadă la bilete la tren. Întrucât am lăsat cu Așil să le cumpărăm pe ultima sută, îndurăm o coadă tipic „comunistă” de 7-8 recalcitranți plus 2 casieri ai C.F.R.-ului destul de aprinși matinal. Biletele-s luate. Lacrimile mamei se preumblă tot mai avântate spre sol, semn că simte că nu va veni acea zăpadă... nu mai e loc de dat înapoi. Ceea ce s-a confirmat odată cu rezervarea biletelor de avion, acum prinde contur când am biletul de tren în mână. Alături de ai mei, celălalt bun prieten, Cristi, rămâne acasă. Rămân alături de el zeci de amintiri de la fotbal, de la „o bere la foișor” sau de la „o tură pe scări dimineața la 8, căci mai târziu e căldura de foc”... amintiri neprețuite. Discuțiile ating cote amuzante, întreținute de tatăl meu, de glume ale subsemnatului, totul într-un nod ce nu va putea fi niciodată dezlegat. Nu acum, cel puțin... E 6.55, trebuie să ne suim într-un tren ce insistent amenință să plece la timp... într-un tren albastru și rece... într-un tren al vieții în care niciodată nu am vrut să mă urc. Dintr-odată toate râsetele sunt sparte la propriu de un „ai grijă de tine, mami”... sufletul mi-e sfărâmat atunci, mă uit la Așil, râdem și le zicem „stați liniștiți, ne auzim în câteva ore, va fi bine!”... plecăm... Cristi zâmbește amar, ai mei abia se pot uita la gigantul de fier care își vede de treaba lui spre București... micul Paris, sau trambulina către noua viață.
     Pe acordurile „imnului” verii mele „Tot mai sus”, această odă pentru curaj, benzină pentru demaraj, îmi rezem capul pe spătarul care acum devine prietenos de cald odată cu ajungerea în prima stație Barboși... ultima va fi Londra... e totuși august. Ajungem în București, neașteptat de repede pentru mine (deși am făcut vreo 4-5 ore bune), semn că gândurile s-au așezat lângă Așil pentru a mă conduce într-o destinație total străină.
     Gara de Nord. O știu aproape ca-n... talpă. Pentru că acolo mă uit la fel de „des”, în 2010 am trecut prin această gară de 3 ori (două vizite ale lui F.C. Liverpool la București, și semi-maratonul din octombrie). De această dată „șederea” pe peron a fost ceva mai lungă, acompaniați fiind și de viitoarea iubită a lui Așil, Any. Ora 13 e ora plecării spre Otopeni, cu un alt tren. E ceva mai rapid, mai modern, ceva ce prevestește schimbarea de care mă voi lovi în câteva ore. Încă îmi sună ciudat, să gândesc că în câteva ore voi cunoaște alt tărâm (mie, care nu am mai părăsit vreodată țara). Încep să mă simt atât de mic în fața timpului și să-i simt din plin cruzimea. Cele trei ore de așteptare pe aeroport până la decolare, au fost o nimica toată.
     Primii pași în avion (British Airlines, vă rog...), deja prima întânire cu vorbitorii limbii lui Shakespeare... personalul din aeronavă este britanic. Cu o precizie de... Big Ben, avionul decolează la ora 17, iar eu sunt însoțit de mesajele de încurajare din partea unor prieteni dragi, de care cu greu m-am despărțit în zilele precedente.
     Mi s-a zis că decolarea și aterizarea sunt cele mai intense părți ale unei călătorii cu avionul, deci să fiu pregătit. Sincer, nu mi s-a părut ceva senzațional, e poate acel sentiment (o idee mai intens) pe care-l ai când telecabina trece de un stâlp de susținere a cablurilor, atât și nimic mai bun. Piloți de elită. În rest monotonie, ghinionul fiind că am avut locuri în dreptul aripii. Fotografii la nori, un somn de jumătate de oră, o mâncare de 5 stele și trei episoade de „Roboți” au distrus monotonia ce se „cazase” între noi la 10 mii de metri. Mâncarea, cum ziceam, a fost de British Airlines, adică excelentă. Într-o casoletă de aluminiu în care nu încape conținutul unei pungi de semințe Nutline, au apărut un fel de aripioare de pui îndulcite cu 2-3 cartofi blajini dar suculenți, o maioneză fină și o pâine de o mâncai la desert, toate fiind „asezonate” cu un vin alb fin, atât de fin încât am acceptat să văd, dar mai ales am și râs la „Roboți” cu Așil. După încă o jumătate de oră de „odihnă a ochilor” s-a zărit noua „casă”... 3 ore și jumătate de zbor au luat sfârșit într-un aeroport Heathrow full și pe o vreme neprietenoasă, de toamnă târzie... ora 22.30 acum, pardon ora 20.30 e în Londra... am reglat ceasul și starea de spirit: a început noua viață!