...primul an: bucurii cu pipeta, prieteni distanți - la propriu și la figurat, o progresie lentă și corozivă a vieții unui solitar ce niciodată n-a trăit singur...
Dulcele gust al amărăciunii
Ceasul a sunat la timp. E dimineața zilei de 6 august 2011, ora 5 și jumătate. Alarma ceasului, despre care ai mei spun că reproduce sunetul unei vaci speriate, a dat trezirea spre o nouă viață. În acea zi călduroasă de vară, fiorii viselor neplăcute (evit deocamdată folosirea termenului „coșmar”) mi-au pătruns în țesuturi. Mai spre seară. În următoarele zile. În următoarele luni. Până la capătul primului an au devenit vise chinuitoare. Genul viselor ce nu te lasă să dormi, dar în urma cărora rămâi să te întrebi zile întregi despre ce ai visat în acea noapte, ce era plăcut și ce nu în acea fracțiune de secundă.
Am galopat fără ca, sufletește, să-mi fi dorit. Am pus în cutia cu amintiri toți cei 26 ani de copilărie fericită, de cămin împlinit, de viață, oarecum, lipsită de griji. Am decis că e momentul să încerc o schimbare și m-am luat la braț cu iluzia și cu promisiunea unei voci ce a avut darul să provoace pe parcurs mai mulți nervi decât bucurii.
Obligat efectiv să adun nopți londoneze prin ho(s)teluri, forțat de împrejurările financiare și perspectivele extrem de încețoșate ale viitorului apropiat, să văd în McDonald's „a doua casă”, și pierderea multor ore din viață printr-o dubioasă agenție de plasare a forței de muncă, într-o vreme când Londra era cutremurată de răscoale, prima lună a fost imaginea perfectă a ceea ce aveam să trăiesc în continuare pe meleaguri britanice.
Criteriile aspre de selecție ale oamenilor din jurul meu, orgoliul și, în genere, felul meu de a fi, nu mi-au adus foarte mulți prieteni de-a lungul vieții. Așa cum îmi place să spun, m-am bucurat mereu de salba sărac de bogată de prieteni. Plecarea spre alte zări a mai „curățat” din această salbă, deși majoritatea prietenilor au rămas tot acolo de unde am plecat. Deci, cu atât mai mult, persoanele pe care le reîntâlneam aici după câțiva ani urmau a-mi fi, într-o măsură mai mică sau mai mare, călăuze într-o lume în care nu credeam că voi ajunge decât în vacanțe. Cum nimic nu e perfect, așteptările mi-au fost înșelate de prieteni pe care-i credeam apropiați, pe deoparte. Pe de altă parte, au fost și sunt amici cu care mă cunoșteam de ani buni și care au dovedit încă odată că pot fi oameni în adevăratul sens al cuvântului. Oameni cu experiența locului care m-au ajutat și care mă ajută să aflu răspunsuri la întrebările pe care viața londoneză, mai perversă și mai fățarnică decât cea de acasă în multe cazuri, mi le adresează.
Londra mea...
Ajungând în capitala Marii Britanii dintr-un mediu din care nu mi-a lipsit nimic, ba chiar am fost extrem de haotic în sortarea și aranjarea „darurilor” date de viața de familie de până la 26 de ani, am găsit acomodarea cu singurătatea ca fiind greoaie, dar lipsită de alternativă. O lipsă a alternativei de care nu mai „dispusesem” anterior, de care nu m-am mai lovit până pe 6 august 2011. Dintr-odată bunele și relele, bucuriile și necazurile, mâncarea, serviciul, curățenia în toate aspectele ei, erau gestionate doar de persoana mea. Dintr-odată, fără foc de avertisment. Căzând în năvodul minciunilor sfruntate oferite de cel ce trebuia să-mi fie ca un frate odată cu venirea în Londra, și observând că pe măsură ce se scurg zilele, rutele spre ieșirea la limanul liniștii interioare oferite de un acoperiș deasupra capului și un serviciu cât de banal devin tot mai strâmtorate, am gustat cu adevărat din paharul amar al singurătății. Calmul și norocul ca alți buni prieteni să știe căi de soluționare a problemelor de moment au fost cheia succesului din primele săptămâni. Apoi, ca un făcut, m-am logodit cu Zeița Fortuna: am găsit un culcuș extraordinar (raportul calitate - preț fiind net în favoarea calității), am găsit job relativ repede, iar lunile ce au urmat au cimentat și mai bine cele două poziții în societatea britanică. Așa ca de început de drum.
Va urma... despre acte sau cum îți stăpânesc câteva hârtii existența, primele trăiri cu titlul „unde eram acum un an”, sărbători și început de 2012 mai triste ca niciodată.
Astept continuarea...:)
RăspundețiȘtergereÎn curând, ține aproape! :)
RăspundețiȘtergere