...împrietenirea cu timpul a adus zâmbete și împlinire...
Grăbiți mai suntem. Fugim mereu să prindem mașini, să prindem oameni, să prindem clipe în locuri de unde dorim apoi să fugim din nou. Alergăm câteodată după vise efemere, ne zbatem să prindem trenuri ce nu duc nicăieri. Uităm esența vieții, uităm frecvent de sufletele noastre și de cei ce ni le populează. Găsim liniștea după lăsarea nopții, când dăm viață viselor. Sau nici atunci. Ne rostogolim cu perna de pe o parte pe cealaltă gândindu-ne unde mai avem de fugit la răsărit.
Ieri, în prima zi a Sfintelor Sărbători Pascale, în ziua în care sufletul I-a adresat curate rugăciuni și mulțumiri Mântuitorului pentru minunile făcute omenirii, am oprit timpul în loc. Simt mereu o conexiune dincolo de cuvinte și de emoții, prin care mă atașez și captez locurile sau persoanele către care inima-mi pulsează năvalnic. Observ, inspir, atrag, declanșez. Clipa este imortalizată neverosimil, și zău dacă îmi pare rău. Las graba pentru alții, astăzi energia pe care El mi-a dăruit-o vreau să o canalizez pe trăire, pe un altfel de autenticitate. De asemenea, și ea parte din fibra proprie.
Pasiuni avem cu toții. Dincolo de cele pe care unii le exprimă superficial din dorința de a-și încărca hulpav buzunarele, adevărații purtători de frumos în suflete induc celor cu care relaționează o liniște covârșitoare, o liniște contagioasă. Unul din defectele mele de care n-aș fi deloc mândru este că de multe ori las sufletul să vorbească. La propriu sau la figurat. Zic sau fac lucruri așa cum le percep, iar asta are de multe ori un preț scump. Cenușiul din situații și din creatorii lor calcă fără scrupule peste intențiile tale bune dacă nu știi să le protejezi, dacă nu te încrezi în El și în puterea Sa. Mie El îmi netezește calea în a-mi alege oamenii pe măsura așteptărilor, dar mai ales a aspirațiilor mele, oamenii pe care nu vreau să-i dezamăgesc și de care sunt mândru. Dar drumul până la aceștia din urmă nu este deloc accesibil.
Dumnezeu, o floare, o potecă, cerul, soarele și luna. Un chip blând. Un zâmbet ștrengăresc. Un om minunat. Iar la final, un cățel cu urechile ciulite venit ca un desert binemeritat pentru cadrul fotografic, răcoros ca un frappe în toiul verii. Toate acestea sunt surse mele de frumos. Toate acestea mă împlinesc din clipa când le simt până în clipa când declanșez. Și mă autodeclanșez. Cadrele pe „rit vechi”, zâmbetele finuțe și ușor obraznice, privirile pierdute sau noianul de flori și de culori îmi aduc fericirea. Trăiesc și le petrec prin fiecare celulă a ființei mele, inspir viață, expir rugină. Acea rugină a rutinei din care toți tânjim să evadăm. Eu am găsit calea. Prin Hristos, prin dorință, prin găsirea balansului dintre sentiment și raționament. L-am primit în suflet și mi-L apropii în fiecare zi prin rugăciune și prin deschidere, Îi mulțumesc pentru dragostea Lui necondiționată și pentru oportunitățile ce invariabil bat la ușa existenței mele. Prin ele simt momente, simt oameni, și adevăratele ore ce mă fac să trăiesc. În fracțiunea în care declanșez butonul aparatului, imortalizez timpul. Redau o altă viață celui încadrat de obiectiv. Redau alt sens vieții mele.
Te invit să oprim secunda...
