...cuvintele au nevoie să fie acoperite de fapte ca pielea înfrigurată a unui micuț în miez de noapte...
Tot să fi trecut ceva timp de la ultimul meu impact cu această „coală” albă în care gândurile și degetele zboară în voie „desenând” ceea ce le dictează viața. Mi-a fost dor. Să aștern ce simt. Să plimb aceleași degete prin păr în căutare de răspunsuri ale gândurilor. Mi-a fost dor să simt. O iubire, un sentiment, o strângere în brațe... o simplă atingere cu palma perechii la care oricare din noi are dreptul divin.
Pe măsură ce viața se transformă ușor-ușor într-un simplu „timp trecut” constat că atașamentul pe care îl afișez este enorm. De la „aceea” la viața de dincolo de monitor - fie el LCD sau tub catodic. Mă bucură, întrucât îmi dă un sens existențial. Îmi oferă o liniște a unui refugiu din care n-aș mai vrea să ies dacă n-ar exista „rutina bat-o vina”. Și pentru asta îi mulțumesc. Aceleia în primul rând. Pentru că atât cât a putut și cât încă mai poate colorează vise. Adună frânturi de inimă și o completează pe a mea ca pe un puzzle mereu încurcat și niciodată deslușit. Simte când și cum am nevoie de ea... sau simțea... sau poate mai simte. Sau poate nici noi nu mai știm cum să mai cuantificăm acest atașament.
Poate că lipsesc fapte. Concrete, destule, calitative. Sau poate nu. Poate lipsesc eu. Sau poate lipsește ea. Sau poate suntem întrutotul adăugați de viață unui destin al nostru din care pur și simplu nu știm cum să ieșim acum, încurcați ca o pisică într-un ghem pe care ea singură și l-a făcut capcană. Poate că visele devin realitate odată cu prima cafea împreună sorbită într-o dimineață răcoroasă la malul unei mări neliniștite. La limita unui orizont ce ar fi părut greu de atins.
Mi-e frig. Mi-e teamă. Mi-e a iubi. Mi-e a rămâne și a lupta. Ce dor îmi era...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu