...nebunul e acela care a iubit cu toată ființa, iar la final se urăște pentru că nu a putut iubi mai mult...
Îndrăzneala este o calitate ce nu mulți o posedă. Îți trebuie fler, îți trebuie spirit de observație, atenție la detalii. Nu te complici dacă nu știi să ieși sau ce să faci după ce ai trecut primul obstacol. Dar ce te faci când ai îndrăznit mai mult decât ți s-a permis? Ce te faci când roadele îndrăznelii tale sunt doar refuzuri pe bandă rulantă, indiferent de formă și conținut? Ori asculți firescul lucrurilor și dai înapoi cu demnitate, ori continui și riști să te plafonezi într-o mlaștină a deznădejdii din care poate doar alcoolul sau vreo altă „iubire pierdută” să te mai salveze. Astea-s cazurile fericite.
Mai sunt totuși oameni care își intenteză sinelui greoaie procese de conștiință. Din răspunsurile conforme cu realitatea sau din pură compasiune, apropiații încearcă să le „claseze” spunând că vina este exclusiv a altor factori decât a celor ce depind de tine. Pentru tine, însă, este un adevărat război. O continuă luptă ce își vrea finalul, la un moment dat, în orice punct. Bun sau rău. Cum cert este că nimic cu forța nu aduce liniște sufletească și nici fericire deplină, mai bine renunți la a te mai învinovăți și iei lucrurile ca o banală scumpire a pâinii cu 10 lei peste noapte, de exemplu.
Mă simt dator față de mine însumi să cred în șansa mea. Mă simt dator față de orgoliul meu, totodată, să știu când trebuie să renunț la a-l mai tăvăli. Mă simt dator față de speranțele ce mi le-am pus... mă simt ca un ostaș plecat la luptă cu briceagul. Dar sunt un nebun care mai crede...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu