O vorbă universal-valabilă zice că, indiferent ce s-ar întâmpla, viața își continuă cursul. Pentru unii pe o pantă ascendentă, pentru alții, cu pași grăbiți spre epilog. Oricum s-ar scurge timpul însă, viața lasă amprente, lasă urme greu de acoperit, din orice perspectivă s-ar privi problema.
Când am încheiat „în genunchi” 2010, singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost să scap de rutina și „oboseala” unui oraș și a unei vieți pe care niciodată nu le-am crezut a-mi anima visele noapte de noapte, așa cum se întâmplă în prezent. Naiv? Poate. Visător? Câteodată. Optimist? Până la un punct. Pesimist? Fără limite.
2011 a început pentru mine prost și s-a terminat și mai prost, „înmiresmat” cu tone de amintiri și vise greu de surmontat în această viață. Decesul unuia dintre cei mai buni colegi pe care i-am avut vreodată, survenit pe 9 ianuarie, ar fi trebuit să-mi dea de gândit, când superstițioșii zic că anul început cu dezamăgiri va avea, de asemenea, un final trist. A fost o primă jumătate de an, altfel, prea puțin piperată, poate doar din perspectiva microbistului înrăit ce sunt. Oțelul Galați a luat în mai pentru prima dată campionatul în istorie, iar cealaltă echipă de suflet, Liverpool, n-a mai prins cupele europene după ani buni. Dar aceste două echipe, cu toată dragostea de suporter ce le-o port, niciodată nu vor ține locul unei persoane dragi, a unui suflet cald, pe care, pentru prima dată în ultimii 7 ani, nu l-am avut nici măcar o zi alături. Niciodată nu vor ține locul familiei sau a prietenilor.
A doua jumătate a anului a început, cum era de „așteptat”, oribil. Pe 29 mai, pentru prima dată am simțit, noi toți din familie, aerul rece și nemilos al morții. Atacul cerebral suferit de bunica mea în noaptea de 28 spre 29 mai 2011 a fost cea mai grea lovitură pe care a primit-o familia sub privirile mele. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, ea și acum are zile, ținându-se la fel de bine ca înainte de acea dată fatidică. Acest eveniment teribil a umbrit, cum era și normal, ziua mea și tot ce avea să țină de aniversarea cifrei norocoase de 26 de ani.
20-22 iunie 2011 a reprezentat punctul culminant al aspectului sentimental trăit în anul precedent. Atunci am petrecut aproape 3 zile extraordinare alături de o ființă greu de înlocuit, alături de o ființă mai mult decât deosebită. Însă, n-aș fi crezut că acele 3 zile aveau să fie ultimele în care m-am simțit cu adevărat împlinit. Odată cu internarea în spital, de pe 22 iunie, pentru a treia operație de chist pilonidal, viața mea undeva, acolo, înăuntru, s-a rupt definitiv. Ca niciodată în precedentele două intervenții chirurgicale, am trăit 6 zile de coșmar la „Militar”, cu usturimi, cu sângerări abundente și 2-3 rânduri de haine schimbate zilnic. Colac peste pupăză, în aceeași perioadă, cel mai bun prieten al meu trecea printr-o cumplită situație, aceea de a fi suferit atacuri de panică. Ulterior spitalizării, au urmat 3 săptămâni de stat toată ziua pe burtă (pentru a proteja operația) și debarcarea „fără egal” de la un Real în vizibilă scădere de moral, dar mai ales de personal.
16 iulie am crezut că va însemna începutul unei noi vieți. O viață mai bună. A fost, dar până la un punct. Întoarcerea în țară a unui foarte bun amic din copilărie trebuia să aibă darul să aducă schimbări radicale noi în viața mea, în sensul bun. Până pe 6 august totul a fost distracție, clubbing, venit acasă după 2 noaptea, aproape în fiecare zi. Într-un cuvânt: am încercat să petrec cât mai mult timp cu prietenii pe care urma să nu-i mai revăd pentru o foarte bună bucată de timp.
6 august. Ultima zi când am văzut părinții, ultima zi când am văzut casa părintească și pământul natal. Ziua rupturii de țară, ziua rupturii de tot ceea ce m-a educat, m-a crescut și m-a ajutat să ajung până aici. Am plecat în Anglia în scopul găsirii unei vieți mai bune, în scopul întemeierii unui viitor mai solid, în scopul cunoașterii unei alte lumi. Am cunoscut-o. Nu îndeajuns de mult, abia au trecut aproape 5 luni, dar destul cât să separ binele de rău, din orice punct de vedere.
Finalul de an m-a prins la un job de rutină, într-o bucătărie decentă, într-un colectiv de birt. Finalul de an m-a găsit îngropat în amintirile unor clipe demult apuse când sufletul pereche mult visat era zi de zi lângă mine. Finalul lui 2011 m-a surprins „adoptat” de o familie, de câțiva dragi prieteni, singurii adevărați din Londra. Am întâmpinat ultimele zile din 2011 înroșit de lacrimi, tristețe și dor de casă. Le mulțumesc celor care mă susțin, dar tot mai visez la o altă viață. Aștept să văd dacă 2012 mi-o va oferi.
La mulți ani...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu